Un bulevard elegant, străjuit de copaci. În apropiere, o grădină răcoroasă în jurul unui lac. La stradă, un hotel cu zidurile albe, prin faţa căruia treceau tramvaie. Sursa: Ion RogojanuSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Ion C. RogojanuSursa: Ion C. Rogojanu
1 /. Înăuntru, o uşă rotativă din lemn şi un candelabru mare ce lumina salonul de la intrare. La parter, o berărie veselă ce încerca să învie atmosfera din schiţele lui Caragiale. Aşa arătau, cu mult timp în urmă, hotelul Cişmigiu şi berăria Gambrinus. Acum, numai în fotografii le mai putem vedea în culorile vii din perioada interbelică.
Hotelul aflat la intersecţia străzilor Elisabeta şi Ion Brezoianu este acum o clădire înnegrită, peticită pe toate laturile de afişe rupte. Prin geamurile prăfuite nu se mai vede nimic. Din loc în loc, folii de plastic bătute de vânt acoperă golurile lăsate de geamurile sparte. Pânzele alb-roşii care umbreau trotuarul din faţa clădirii în după-amiezile fierbinţi atârnă acum rupte, agăţate de câteva ţevi. Palace Hotel se leagă de numele inginerului macedo-român Nicolae Nacu Pissiota, născut în 1860 la Hrupişte, în Grecia. El a obţinut o bursa la Paris, la Şcoala de Drumuri şi Poduri, iar după terminarea studiilor, a venit în România şi a cerut naturalizarea, care i-a fost acordată. Inginerul a conceput structura metalică de rezistenţă a clădirii, iar vărul său, Arghir Culina, a fost arhitectul hotelului. Pissiota a murit în 1940, dar familia sa a deţinut clădirea până în 1948, când a fost naţionalizată de comunişti. De atunci, hotelul s-a numit Cişmigiu. Numele vine de la titlul directorului serviciului apelor – directorul cişmelelor din Bucureşti, căruia pe scurt i se spunea „cişmegiul” şi îşi avea locuinţa în apropiere de malul lacului din grădina cu