Realitatea mult mai prozaica decit vrem noi sa acceptam e ca, plina de genii sau de idioti, constiinte ori farisei, Universitatea (de aici si de aiurea) ramine tot ea insasi, urmindu-si, neabatut, cursul istoric si simbolic. Institutia universitara reprezinta, pina la urma, o existenta in sine (cu identitate colectiva), imposibil de influentat major in plan individual. In adolescenta, am vazut o comedie suculenta, intitulata The Meaning of Life/Sensul vietii. Filmul consta intr-o succesiune de episoade grotesti, care duceau la o singura concluzie posibila: viata e lipsita de sens sau, oricum, de unul reperabil in interiorul standardelor noastre de perceptie si intelegere. Traim, altfel spus, in plin absurd. M-am distrat copios atunci, dar nu am acordat nici un pic de credit subtilitatilor asa-zicind metafizice ale peliculei. Eram foarte tinar si visam, cu indirjire, ca intr-o zi voi schimba lumea din temelii. Urma sa modific adica insusi sensul vietii (al vietii cu "v" mare, desigur), iar acest lucru nu se putea intimpla decit in prezenta lui nemijlocita. Nu stiam cum voi realiza maretul ideal, insa imi era clar ca nimic nu ma putea opri. Anii au trecut si, maturizindu-ma, am descoperit un adevar trist. Nu numai ca nu am cum sa schimb in vreun fel viata cu "v" mare, dar nu voi reusi niciodata sa controlez cel putin viata cu "v" mic. Ea isi vede de cursul sau firesc si cumva implacabil, negasind timp sa se opreasca, fie si timp de citeva secunde, pentru a-mi striga peste umar admirativ: "Bravos, Codrine! Imi placi teribil! Tine-o tot asa si te voi rasplati regeste!". Dimpotriva, in anumite momente - suficient de obscure in paradigmele mele hermeneutice -, viata m-a sanctionat perversa, supunindu-ma regulilor ferme ale pedagogiei transcendente. Am aflat, la fel ca miliardele de indivizi care m-au precedat si, probabil, precum miliardele ce ma vor succeda, ca nu viata e