Într-un context în care statele membre vechi şi noi ale Uniunii Europene au făcut lobby pentru a obţine o felie cât mai mare din „Ministerul de Externe“ al UE, România a rămas pe dinafară. Ţara noastră nu a obţinut niciun post de ambasador în Serviciul European de Acţiune Externă. Doar două state din sud-estul Europei - Bulgaria şi Ungaria – vor avea câte un reprezentant de primă mărime în acest serviciu.

Eşecul reformării sistemului internaţional, după primul război mondial, a fost pus deseori pe seama sindromului „orgoliului naţional", pe care-l înfăţişau guvernele statelor europene, şi a sindromului „prestigiului naţional", pe care-l etalau frecvent liderii politici europeni. Sindromul orgoliului şi prestigiului „naţional" al unor guverne europene a răbufnit, în ultimele săptămâni, în conexiune cu organizarea Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE). În fapt, acest sindrom s-a acutizat şi din cauza crizei economice, învolburându-se şi mai mult pe fundalul reconfigurărilor post-criză.

Prin Decizia Consiliului (20 iulie 2010), referitoare la organizarea şi funcţionarea SEAE, statele membre au agreat ca recrutarea personalului diplomatic şi desemnarea responsabilităţilor se vor face având în considerare numai interesele Uniunii Europene, fără a se lua instrucţiuni de la guverne, autorităţi, organizaţii sau persoane din afara SEAE. Totodată, s-a convenit ca selectarea personalului sa aibă la bază meritul, dar să se ţină seama şi de echilibrul geografic şi de gen, să se aplice proceduri transparente. Dar, dacă luăm în seamă analiza Institutului Polonez de Relaţii Internaţionale, despre propunerile echipei conduse de Lady Ashton pentru poziţiile de ambasador al Uniunii Europene, am putea deduce că aplicarea amintitei decizii s-ar fi realizat într-un stil bizantin. Se sugerează că noile state membre ar fi dezavantajate premeditat. Este evident ca think t