Cei ce se cred urmaşii Romei să mai pună mîna pe Eminescu

Ilie Dumitrescu e un tip care nu vrea să-şi ducă discursul dincolo de linia croielii costumului de firmă. Şi-a impus o foaie de parcurs care să evite capcana bălăriilor. E o aspiraţie spre conduită gentilomă care dă ciudat în zoologia dialogurilor mediatice. Dar ăsta e Ilie. Mereu a vrut să fie altfel, chiar şi atunci cînd pretindea apă pură din Alpi la doi paşi de curgerea mîloasă a Dunării la Galaţi. Duminică seara, după Ceahlăul-Steaua 1-0, a repetat calm, la nesfîrşit, triada magică a succesului, “antrenor, director sportiv, manager”, către urechile întoarse sper interior ale lui Gigi Becali. Exclus din rîndul antrenorilor adevăraţi de pronunţarea prin omisiune a patronului Stelei, a izbucnit şi aproape că a urlat arhicunoscutul secret: la Steaua, Becali e problema. Aşa, şi? Steaua e visul şi coşmarul lui, din cînd în cînd se trezeşte şi îi întreabă pe cei din jur de ce i se întîmplă toate astea. Apoi adoarme din nou, hohotind prin somn. Realitatea acestei echipe e oniricul creatorului ei. Mare scofală. Totuşi, un lucru rămîne de neînţeles, desenat în aer de revolta lui Ilie: de ce cred în continuare atîţia oameni că această Steaua este Steaua?

Cînd lui Ilie Stan i s-a adus la cunoştinţă epitetul cu care Becali i-a gratulat pe fraţii Costea, antrenorul n-a avut replică demnă de acest nume. Stana. Stana de piatră. La această Steaua nu mai e nimic de adăugat, nimeni de apărat. Nervii lui Ilie sau tăcerea celuilalt Ilie valorează tot atît. Adevărul sau minciuna sînt totuna. Cei doi cetăţeni din atacul Stelei, vizibil incongruenţi cu marea performanţă mai ales într-un astfel de mediu fără busolă, s-au bosumflat după ce li s-a spus “mascărici”, dar n-ar trebui să se formalizeze. Totul e un circ. Din el îşi iau banii. Amputaţi de dimensiunea performanţei, ei pot fi orice, acrobaţi la trapez fără p