In orasul N., chiar pe malul Dunarii, se deschide maine inca un restaurant. E atat de mare, incat in el ar putea sa incapa, la o adica, jumatate din populatia urbei.
Cealalta jumatate urmand sa umple celelalte mari restaurante de pe mal. Cetatenii din N. sunt vestiti pentru ambitia lor. Tot ce-au construit a fost mare. Partea proasta e ca si tot ce nu mai merge e tot mare. Nu mai merge marele combinat industrial, nu merge nici marea fabrica de strunguri, nu merge marele abator. Nu merge nimic. Asa ca nu merg nici marile restaurante. Patronul restaurantului "Pescarusul" nu-i chiar nebun. Visul lui ar fi fost sa dea faliment cu un local mic si cochet. Numai ca in orasul N. pana si covrigariile au dat faliment in niste foste Alimentare mari.
Cladirea in care se deschide maine restaurantul "Pescarusul" a fost intai si intai Casa de cultura. Dupa 1990, a devenit, pe rand, sediu de partid, depozit de mobila second-hand, fundatie de curve si discoteca a Patriarhiei.
In orasul N., nimeni nu stie mai bine ca arhitectul S., noul proprietar al fostei Case de cultura, la ce-ar fi buna si, mai ales, la ce n-ar fi buna hardughia.
Nu numai raufacatorii simt nevoia sa se intoarca la locul faptei, ci si arhitectii. In 1965, domnul S. era un tanar de viitor, abia repartizat la marele Institut de proiectare din N., cand i s-a incredintat sarcina sa termine pana a doua zi macheta viitoarei Case de cultura. In Institut, toate proiectele care nu aveau sa se realizeze niciodata trebuiau sa fie gata pana in ziua urmatoare. Tinerii, care umpleau institutele de provincie, socotind ca in Bucuresti n-ar fi pus mana niciodata pe proiectul unei Case de cultura model, nu stiau ca, in judetele cele mai indepartate, "ziua urmatoare" era intotdeauna aceea in care sosea un stab de la Comitetul Central. Si ca astfel fusesera concepute si construite toate marile obiective industr
