Două sînt simezele pe care lumea literară pune tablouri de familie. Pe de-o parte, jurnalul, ping-pong cu prieteni şi duşmani, arhivă cu cercuri frecventabile şi cu delimitări mai de ochii lumii ori mai de sertar. Pe de alta, "biografiile" ţintite de grup, fie (re)compuse de critificţionari, fie cărţi cu prieteni, de înşişi scriitorii. Aş fi putut alege, dintre două asemenea expoziţii stînd pe-acelaşi raft, Jurnalul lui Mircea Zaciu, apărut la Dacia, în patru volume, acum zece ani şi mai bine. O mărturie de crezut, din cea dintîi spiţă. însă, pentru un passage de vacanţă printre foi patinate am socotit-o, cred, prea exigentă cu poate distrasul ei cititor. Prea-şi cere - şi anotimpul nu are nimic a face... - lectura implicată, ajutată de creion. Aşa că m-am mutat cîteva cotoare de carte mai încolo, la Spectacol cu Dimov, în mizanscena lui Şerban Foarţă, din 2002, de la Vinea. Veţi înţelege că, urmînd împărţirea cu care-am început, dacă nu-i jurnal e-un temoignage de prietenie, în care "joacă" familia şi cunoscuţii scriitori-poeţi.

Coperta, alb-negru cu anul roşu, plimbă ecoul prin şapte replici de titlu, scrise cu corp de litera descrescendo. Detaliile chiţibuşar-tehnice, date cu spray de avangardă, le putem lua dintr-un colofon (pus la coadă, deşi pagina lui e doi). S-au tras 501 exemplare (calitatea hîrtiei, calitatea cartonului, precizate minuţios), din care 100 speciale, cu semnătura autorului, 26 "alfabetice", şi mai speciale, hors-commerce. Tipicuri retro... "Cît despre designul copertei, diafan, el închipuie, în celofan sau fără, un receptacol: un cratčr, o pîlnie (de vulcan), un potir, o cupă (ce-i ocupă două treimi din suprafaţă); o mască (de spectacol) pe o faţă - într-adevăr; reuşit de-a binelea trompe lîoeil (n.m.); o jumătate de clepsidră; o elitră; scheletu,-ntors, al unei rochii malacov (cu coşul amplu şi, în talie, roşu); o cască,-ntoarsă