După ce s-a "luptat" timp de jumătate de an cu bancherii pentru a apăra pragul psihologic, nu financiar, al unui randament maxim de 7% pe an la creditele în lei, statul a predat dobânda. Faptul că, dată fiind nevoia de finanţare uriaşă a statului, pragul va fi trecut nu a fost o surpriză pentru nimeni. Ceea ce rămâne însă o surpriză este încăpăţânarea statului de până acum, care ar putea costa românii câteva sute de milioane de euro pe termen mediu şi lung. Pentru că a refuzat timp de şase luni să ia credite, în lei, de la bancheri la randamente de peste 7%, statul a eşuat în tentativa de a-şi asigura necesarul de finanţare din ultimele luni. Măsura s-ar putea întoarce împotriva statului, aflat acum în situaţia de a se preface că nu are nevoie urgentă de bani, pentru a nu creşte apetitul bancherilor pentru dobânzi mai mari, când este evident că are, tocmai pentru că până acum a ratat o parte din campania de finanţare.

Asta nu înseamnă însă că bancherii au perfectă dreptate când cer dobânzi mai mari. La prima vedere un randament de 7% este oricum unul foarte bun. Cu o inflaţie anuală care ar putea rămâne în jurul valorii de 6-7% peste un an, randamentul obţinut de bancheri de la stat s-ar putea dovedi a fi negativ, sau doar uşor peste 0. În acelaşi timp însă bancherii stau pe un munte de bani cu care nu au ce să facă. Dacă depun leii la BNR primesc puţin peste 2% pe an. Dacă îi transformă în credite, acordate firmelor sau persoanelor fizice, s-ar putea trezi cu noi împrumuturi neperformante. În aceste condiţii simbioza stat-bancheri pare a fi una de succes.

Surpriza faptului că statul a refuzat să acorde randamente puţin mai mari de 7% constă în metoda aleasă: renunţarea la împrumut, cel puţin la împrumutarea sumei programate. Dacă Guvernul Boc ar vrea într-adevăr să reducă dobânzile, nu numai pe cele percepute de bancheri statului, ci şi clienţilor de