Dan Coman locuieste in Bistrita. El este poet.
El scrie bine. Prin urmare, el este un individ enervant. Ba, daca stau sa ma gandesc un pic, el este de doua ori enervant. Pe poetii din Bucuresti, Dan Coman ii enerveaza pentru ca si-au gasit in el un concurent redutabil; iar pe poetii din provincie, pentru ca succesul lui ii impiedica sa se mai vaicareasca pe tema presupusei lor marginalizari literare.
Sa nu va inchipuiti insa ca Dan Coman e fericit din cale-afara. Mai ales ca, intr-o buna dimineata, taman pe cand implinea 26 de ani, poetul s-a metamorfozat intr-o vietate inspaimantatoare. A doua zi iar... A treia zi iar... Cam asa stau lucrurile in Anul cartitei galbene (Editura Timpul, 2003), volum pe care majoritatea comentatorilor l-au asezat la intersectia expresionismului cu suprarealismul. O fi si asta, nu zic, insa altceva surprinde la lectura cartii. Pe de o parte, faptul ca poemele seamana intre ele ca picaturile de apa si unii s-au grabit sa vada in aceasta ingemanare o dovada a lipsei de imaginatie. Numai ca aceasta tehnica e folosita in mod constient de tanarul autor, care joaca totul, in carte, pe principiul repetitiei: atat la nivelul textului, cat si in constructia imaginii, dat fiind ca textele sale reprezinta un lung sir de metamorfoze ce transcriu intr-o algebra complicata aparitia unor fiinte bizare, care ajung sa-l deposedeze treptat de propriul sau corp. Ca si Andy Warhol, care a colorat in zeci de nuante aceeasi fotografie a lui Marilyn Monroe, Dan Coman se foloseste aici din plin de tehnica "serigrafiei" pentru a realiza un minutios studiu de caz asupra angoasei si tenebrelor. Pe de alta parte, e interesant ca vietatile care invadeaza periodic trupul poetului sunt foarte rar alese din randul lighioanelor cu gheare lungi si dinti de otel. Dar si aceasta recrutare insolita are merchezul ei. Fara indoiala ca lui Dan Coman i-ar fi