Acum doi ani publicam împreună cu vreo 50 de români, toţi trăitori ai fenomenului de capitală comunitară, o culegere de articole grupate sub o temă shakespeariană, „Dilemele comunicării Uniunii Europene“, o pendulare între psiho-sociologia comunicării „legii de Bruxelles“ către cetăţeni şi disecare a dinamicii unei comunităţi de 100.000 de actori, aflaţi într-o mişcare browniană permanentă.

Am recitit recent această „poză a Uniunii Europene a anului 2009“, exerciţiul colectiv care încerca emiterea unor semnale despre ce e bun şi ce e rău în construcţia comunitară, o percepţie a cetăţeanului simplu, foarte importantă în orice construcţie politică suprastatală.

Tabloul zugrăvit defineşte o realitate criptată, sugerîndu-mi să prezint cîteva frînturi din textele cărţii, pentru a reliefa dileme contemporane care ne influenţează viaţa mai mult decît credem.

Euforia provocată de reuşita integrării s-a mai disipat. România a intrat în UE privită cu scepticism şi cu eticheta „sînteţi în perioada de probă“, ceea ar fi trebuit să creeze o presiune constructivă care să ambiţioneze şi să accelereze procesele începute, ce au format o imagine promiţătoare. Integrarea însă nu e un eveniment punctual, ci un proces care e abia la început. Dincolo de frămîntările interne de natură economică, socială sau politică, mai avem acum o altă dimensiune de asimilat – cea europeană. Iar la cinci ani de la aderare, ne întrebăm încă dacă „enzimele europene“ nu ne dau prea multe dureri de stomac.

Atraşi de Bruxelles ca fluturii de noapte de lumină, politicieni, lobby-şti, studenţi şi stagiari transformă Bruxelles-ul într-un fel de Mecca a politicii şi a afacerilor europene. În „cartierul european“, care împrejmuieşte instituţiile UE, probabil că sînt mai des întîlnite cuvintele „comisie“ şi „consiliu“ decît „pîine“ sau „apă“. Aici este absolut normal să auzi la o bere conv