În noiembrie 1989, eram student la engleză şi, prin jocul întîmplării, devenisem şi redactor-şef la publicaţia culturală Dialog (fosta Alma Mater, creaţia unui grup strălucit de intelectuali ieşeni din anii ’70). Lucrasem din "bobocie", în paralel, la Dialog şi la cealaltă gazetă prestigioasă a studenţimii ieşene, Opinia studenţească, aşa încît atunci, spre sfîrşitul studiilor, aveam ceva experienţă jurnalistică, mişcîndu-mă cu oarecare lejeritate printre reportofoane, maşini de scris şi tiparniţe. Noua postură însă îmi impunea responsabilităţi suplimentare şi, pînă la un punct, delicate. Pe de o parte, trebuia să păstrez standardul elitist al Dialogului, avînd o datorie morală faţă de cei care luptaseră, cu riscuri mari, să-l conserve ca pe un bastion al culturii înalte (implicit, anticomuniste) şi fuseseră, ca atare, îndepărtaţi din redacţia revistei unul cîte unul. Pe de alta, eram obligat să rezist la presiunile instituţiilor UASCR (Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, în traducere liberă) şi să evit "ceauşescizarea" discursului.

În sfîrşit, după Congresul al XIV-lea al PCR, aşteptat într-o stare de isterie latentă de întreaga ţară (se zvonise, absolut neverosimil, că tovarăşul Ceauşescu îşi va da demisia, în marele for bolşevic, din toate funcţiile deţinute, desemnîndu-şi un succesor!), am pregătit un număr cu noua echipă redacţională. Ulterior, plini de entuziasm, am luat calea Bucureştiului, întrucît protocolul prevedea ca redactorul-şef şi secretarul general de redacţie să meargă, cu sumarul fiecărei apariţii, la consiliul prim al UASCR (la tovarăşa Diaconescu, dacă nu mă înşală cumva memoria numelor), pentru a fi aprobat. Prin urmare, împreună cu prietenul şi colegul meu Laurenţiu Constantin, înarmaţi cu ordine de deplasare (de la " numita pe atunci " Casa Tineretului), diurne şi legitimaţii maro pe care scria, impozant, cu maju