Cutremurul din 25 aprilie 2009 a fost urmat nu numai de replicile la nivelul tectonic, ci şi de replicile la nivelul dezbaterilor. Printr-un paradox de nuanţe hazlii, cele două tipuri de replici au fost asemănătoare în materie de intensitate.

Altfel spus, au fost slabe. Conştienţi că scriem degeaba, pentru că între timp presa şi autorităţile şi-au îndreptat atenţia spre alte evenimente, vom încerca totuşi să dezbatem slăbiciunile evidenţiate cu prilejul seismului. După opinia noastră, cutremurul a pus în evidenţă două categorii de slăbiciuni: care pot fi înlăturate, pentru că ele aparţin instituţiilor, şi care nu pot fi înlăturate, deoarece ele ţin de esenţa opiniei noastre publice.

Printre slăbiciunile care pot fi înlăturate se numără blocarea reţelelor de telefonie mobilă, nefolosirea de către instituţiile statului a liniei de telecomunicaţii securizate şi inexistenţa unor comunicaţii speciale cu Observatorul seismologic de la Vrâncioaia. Petrecută şi la Revelioane, blocarea reţelelor de telefonie mobilă îşi are cauza în lăcomia firmelor, care şi-au mărit numărul de utilizatori peste capacitatea normală. E o chestiune care poate fi rezolvată prin impunerea unui anume număr de utilizatori.

Denunţată de toată lumea, blocarea reţelei de telefonie mobilă a fost văzută ca o slăbiciune care a împiedicat comunicarea între instituţiile statului şi, mai ales, cu serviciul de urgenţă 112. Unii comentatori au mustrat populaţia care s-a repezit la telefoane să se intereseze ce s-a întâmplat cu amicii şi neamurile din celălalt capăt al Bucureştilor sau al ţării. S-a pus asta pe seama unor carenţe în educaţia vizând cutremurele şi catastrofele în general.

Desigur, unii dintre cei care au pus mâna pe telefon au vrut să-şi împărtăşească trăirile, marcaţi de conştiinţa încercării unui eveniment senzaţional. Cei mai mulţi însă au