Spune ca a obosit sa i se dea dreptate de fiecare data si sa se procedeze invers fata de cum se vorbeste. Cel care spune este Cornel Dinu. Cei care aproba si apoi procedeaza invers sunt actionarii lui Dinamo. Iar durerea primului este cu atat mai mare cu cat genul acesta de respect injumatatit se aplica batrinilor carora cei mai tineri si mai in putere vor, chipurile, sa le protejeze sentimentele.
Problema lui Dinu pare sa fie tocmai faptul ca nu mai conteaza atat de mult pe cat si-ar dori. De fapt, ultimul moment cu adevarat viu profesional pentru sine a fost acum un deceniu, cand rivalitatea cu Mircea Lucescu a insemnat derularea prin fata ochilor nostri a unuia dintre cele mai spectaculoase filme ale fotbalului romanesc.
De la momentul aratarii prosopului in Giulesti sau al explicarii la tabla a victoriei din meciul cu Benfica de la Lisabona, prezentele sale pe banca lui Dinamo au fost oarecum lipsite in primul rand de viata, nu de performante.
Mai mult, ultimul mandat s-a incheiat cu o simbolistica aparte a plecarii din Groapa: vizionarea unui joc al echipei de pe un scaun al autocarului, in locul unuia de pe banca tehnica.
Ce-i lipseste?
Foarte probabil, ii lipseste inclusiv Lucescu. Ii lipsesc inclusiv momentele in care putea sa fie pe de-a intregul Cornel Dinu: cu aroganta, cu ironii, cu citate care faceau mari ochii ziaristilor si ai publicului. Ii lipsesc momentele in care unii puteau exclama ca “Dinu asta e nebun!”, dar nicidecum ca nu ar mai conta.
De asemenea, ii lipsesc momentele in care putea fi antrenor cu adevarat. Adica omul care antreneaza un lot de jucatori, care comanda transferurile, care alege primul 11, care decide schimbarile, care decide cine poate pleca, care... Or, in acest sezon, Dinamo n-a aratat vreun moment ca poate oferi antrenorilor sai ceva din toate acestea. Spu
