Producerea unui mare număr de locuţiuni şi expresii pe baza cîtorva verbe fundamentale - a face, a da, a lua, a pune, a ţine etc. - e un fenomen comun multor limbi. Interesante sînt diferenţele de inventar, verbele preferate de diverse limbi nefiind întotdeauna aceeaşi. Tiparul este prezent şi în română, deopotrivă în variantele culte şi în cele populare ale limbii: a da atenţie şi a da nas; a da faliment şi a da chix; a da curs şi a da ţeapă. Listele – de la cele din monografia Locuţiunile verbale în limba română (1958), de Florica Dimitrescu, pînă la cele din diferite dicţionare de expresii şi locuţiuni şi din recentele dicţionare de argou - par să demonstreze că în română există o concurenţă strînsă, pentru primul loc al „productivităţii frazeologice”, între verbele a da şi a face.
O manifestare a acestui fenomen se constată în jargonul informatic actual, în care frazeologia, producerea de locuţiuni, constituie o soluţie alternativă la împrumutarea şi adaptarea verbelor din engleză. De exemplu, verbul englezesc to click (cu sensul specializat „a apăsa unul dintre butoanele mouse-ului, sau ale unei piese echivalente, pentru a activa un cursor pe ecran”), devine în română a clica (prin normală adaptare la conjugarea I) sau (în registru familiar-glumeţ) a clicăi (de conjugarea a IV-a); alături de aceste adaptări morfologice se întîlnesc însă de foarte multe ori perifrazele a face click şi mai ales a da click: “poza o vei putea încărca după ce ai făcut click pe linkul din emailul de confirmare” (timisoara.net); „dă click pe imaginea de mai jos pentru a te înregistra” (webtomoney.home.ro).
În fond, în ciuda impresiei de masivă influenţă străină şi de modificare profundă a limbii, şi în acest caz tendinţele mai vechi rămîn puternice şi victorioase: locuţiunile sînt preferate verbului simplu, iar baza lor predilectă este a da (urmat, la
