1. Criza are corespondenţă în dinamici sociale, care au reflexe politice. Îngrijorătoare sunt fenomene de accentuare a erodării clasei mijlocii. Este de observat că tendinţa de erodare precede criza actuală.
Paul Samuelson, în 1996 (în Journal of Economic Perspectives), a subliniat jocuri cu suma nulă în economia globală, care dezavantajează economiile ce nu se pot adapta rapid. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei (pe vremea lui Bill Clinton) şi apoi consilier economic al lui Barack Obama, a remarcat şi el erodarea clasei mijlocii în SUA ca urmare a ascensiunii unor economii emergente. Şi în Europa s-a observat acest fenomen, care, parţial, explica reticenţa faţă de o piaţă a muncii fără restricţii.
Reforma statului asistenţial este pe agenda politicilor publice în Europa de mult timp, din motive de ordin demografic, social şi economic. Dar criza, prin împovărarea bugetelor publice, obligă la măsuri de corecţie foarte dureroase, în condiţii vitrege pentru cetăţeni.
Nu împartăşesc teza că statul social trebuie demantelat; nici nu cred că este posibil aşa ceva dacă vrem să evităm dezordine şi convulsii sociale care pot pune în primejdie însăşi funcţionarea democraţiei liberale. Când ceea ce francezii numesc „les exclus” („exclusii”) îşi îngroaşă numărul, lucrurile pot scăpa de sub control. Dar este nevoie, în mod cert, de o reformă a statului, care să fie degrevat de obligaţii în exces (cauzate de pervertirea şi abuzarea sistemului). Cu atât mai mult în România, unde avem o relaţie aiuritoare între populaţia ocupată şi cea de pensionari, cea din zona rurală. Este nevoie de o responsabilizare a mediului de afaceri. Etica corporatistă nu mai trebuie să fie un simplu slogan dacă dorim ca Europa, şi nu numai ea, să reziste în competiţia globală.
Este de urmărit ce se va întâmpla cu ideile „Big So
