Făcea stop elegant pe piept, îşi punea mingea pe dreptul şi dădea pasă de 40 de metri. La capătul ei, Cămătaru, care dădea gol pe Rasunda. Alteori punea pieptul în cramponul advers, alteori ieşea cu mingea la picior, dribla, da, Costică ştia să dribleze. Bătea lovituri libere, trăgea de la 30 de metri. Până pe la 25 de ani fusese atacant sau mijlocaş ofensiv şi asta se cunoştea.

Prin 1976 Craiova, cu Teaşcă antrenor şi cu Adrian Păunescu suporter de lux era în cantonament la Braşov. Antrenorul dorea să-l treacă pe linie moartă pe liberoul de atunci, veteranul Deselnicu, dar n-avea cu cine să-l înlocuiască. La un meci amical la Făgăraş poetului i-a venit ideea cu Ştefănescu, antrenorul a pus-o în practică, iar din acel moment Craiova şi echipa naţională au avut libero pentru următorii zece ani.

Costică Ştefănescu apare în puţine dintre pozele de chef şi de şpriţ ale Craiovei Maxima. Îi lăsa pe cei mai tineri să se distreze. Prefera sala de teatru cârciumii şi odihna nopţilor prelungite. Era intelectualul echipei, compensând prin cumpătare zbuciumul celorlalţi. Avea un cerc restrâns de prieteni, apărea rar în public. În autocar sau în avion, când ceilalţi o puneau de-o şeptică sau de-un zar, el citea.

Locuia în Craiova în blocul de lângă Prefectură, care atunci, în anii aceia, era Judeţeana de Partid. Acolo se adunau suporterii după marile victorii, să-i cânte sub balcon. Aşa era atunci, după succesele europene mii de oameni făceau turul oraşului, pe la fiecare jucător pe-acasă şi se bucurau împreună cu ei.

Avea o Ladă roşie, îşi ducea copiii la şcoală, apoi mergea la antrenament. Uneori putea fi zărit în piaţă, cu sacoşa în mână, alteori în parc, lângă trotinetele celor mici. Sau în librăria din centru, răsfoind romane şi plătind la casă pachete voluminoase de cărţi.

Acesta era Costică Ştefănescu, ediţie 1980. Cel din 2013 vă e cuno