STIL DE VIAŢĂ. Pentru unii, amicul cel mai bun este haina de vreme rea, pentru alţii - partenerul de nădejde la petreceri. Mulţi au rămas însă doar cu amintirea frăţiilor de cruce din copilărie. Sursa: Hepta
În spatele blocului, între un campionat de fotbal şi unul de tras cu cornete, puştii obişnuiau să-şi pecetluiască prietenia printr-un ritual plin de farmec, în vremuri în care transmiterea bolilor nu era subiect de dirigenţie în şcoli: după ce-şi crestau braţele până ieşea o picătură de sânge suprapuneau rănile şi, din acel moment, erau „fraţi de cruce”.
În adolescenţă, cel mai bun prieten era cel dispus să-ţi asculte dilemele, nu te şicana când oftai din pricina primei iubiri şi începea să guste alături de tine, timid, din tentaţiile vieţii. Urmează apoi momentul când cel mai bun prieten îţi devine cavaler de onoare, iar cea mai bună prietenă îţi botează copilul. Nu ai niciun dubiu atunci când le oferi tocmai lor, celor mai buni prieteni ai tăi, această onoare: ei sunt cei care te-au ascultat mereu, te-au sfătuit, te-au înţeles, te-au ajutat ori de câte ori le-ai cerut ajutorul.
Sunt mulţi, însă, care şi-au pierdut cel mai bun prieten odată cu adolescenţa, odată cu întemeierea unei familii sau odată ce cariera a devenit prioritară.
„Ea este singura persoană care nu mă judecă”
„În timpul liceului am început să simt nevoia să am o prietenă care să fie cea mai bună şi mă durea faptul că ea nu exista”, spune Crina, o tânără de 32 de ani. „Am cunoscut- o însă în timpul facultăţii, într-un moment în care mi-a fost foarte greu, şi a ştiut să mă asculte şi să mă încurajeze cum nu o făcuse nimeni până atunci. Mă cunoaşte acum mai bine decât toţi prietenii la un loc, mai bine decât mama sau decât soţul meu”, continuă Crina.
Ce face din ea „cea mai bună prietenă”? „O sun la miezul nopţii şi nu mă
