Vreme de trei luni avem prilejul de a vizita, la Muzeul Naţional de Artă al României, o expoziţie de desene florentine de la 1600. Este o rară ocazie şi, în acelaşi timp, un montaj muzeografic complex. În primul rînd, exponatele provin din patrimoniul dezarmant de bogat al Muzeului Luvru, majoritatea fiind alese din colecţia lui Filippo Baldinucci. Posibilitatea de a vedea (reunite) aceste piese fragile este, apoi, limitată de exigenţele de conservare: după o expunere de cîteva luni, păstrarea adecvată a unui desen impune o lungă perioadă de recluziune. În sfîrşit, selecţia celor 61 de lucrări şi elaborarea catalogului aparţin unui expert incontestabil – Catherine Monbeig Goguel. Şi totuşi, nu asistăm la o premieră. În urmă cu trei ani, în acelaşi loc şi pentru aproape acelaşi interval, a fost montată o amplă expoziţie: De la Parmigianino la Tiepolo. 100 de desene italiene din colecţia Bibliotecii Academiei Române (această expoziţie, al cărei curator este Marco Chiarini – Palatul Pitti, Florenţa –, prezentată în aprilie 2005 la Florenţa, a fost însoţită de un catalog somptuos, publicat în limba italiană). Comparată cu un atare corpus grafic, expoziţia actuală produce mai degrabă impresia delimitării unui capitol – Toscana în secolul al XVII-lea. Pentru o bună receptare a acestui eveniment muzeistic ar fi necesară conturarea, pe de o parte, a contextului în care se inserează şi, pe de altă parte, a semnificaţiei subiectului abordat – desenul vechi italian şi Florenţa ca locus artium privilegiat. Elegantă disciplină a erudiţiei

În iulie 2005, un dublu eveniment editorial o avea în centru pe Catherine Monbeig Goguel: volumul omagial Disegno, giudizio e bella maniera şi catalogul Musée du Louvre, département des Arts graphiques. Inventaire général des dessins italiens. Dessins toscans XVIe-XVIIIe siècles. Vol II, 1620-1800. Acest din urmă t