Grecia este în prezent cu un picior în groapă. Din criza ţării care se mândreşte cu independenţa câştigată cu aproape două secole în urmă, România are destule lecţii de învăţat cu privire la direcţia pe care ar trebui s-o apuce. Românilor ar trebui să le dea de gândit unde poate ajunge o ţară dominată de varii cercuri de interese care, din clipa aderării acesteia la UE, s-au dedicat preponderent luptelor de culise în vederea sifonării banului public şi a obţinerii de tratamente preferenţiale, pensii speciale etc. din partea unui stat cu resurse până la urmă limitate. În cazul Greciei, principalii abonaţi la vistieria statului au fost, de-a lungul anilor, biserica, latifundiarii, armata şi tagma comercianţilor, mai ales a armatorilor, pe când aşa-zisa modernizare a partidelor elene după sfârşitul dictaturii militare în 1974 s-a finalizat, la rândul ei, cu şi mai multe pretenţii din partea formaţiunilor politice.
Spre deosebire de români, grecii nu au acceptat însă resemnaţi excesele elitelor lor, astfel că mai-marii ţării s‑au văzut confruntaţi regulat cu revolte populare. Stânga extremă elenă este activă politic de peste opt decenii, Grecia fiind de altfel singurul stat din Balcani care ar fi salutat o ocupaţie sovietică. Winston Churchill, aflat la Atena cu ocazia Crăciunului din 1944, a depus eforturi uriaşe pentru ca oraşul să nu cadă în mâinile comuniştilor, iar după împărţirea Europei în Est şi Vest prin Tratatul de la Yalta Stalin s-a ostenit degeaba să le explice tovarăşilor eleni că ţara intrase în sfera de influenţă occidentală. Dezamăgirea lor a fost atât de mare, încât au preferat să declanşeze un război civil decât să renunţe la idealurile comunismului.
Cu toate că politica elenă s-a demonstrat constant una ultrabizantină, poziţia strategică a ţării a determinat Occidentul să trateze ţara cu o indulgenţă singulară, absentă faţă de oricare a