Ce lasă această generaţie cuadevărat de aur în urma sa? O tematică, un stil adică o şcoală: Şcoala Românească de Cinematografie. Într-un final am trecut din organizarea tribală în aceea structurată. Cinematografului românesc îi mai lipsesc micile temple, cinematografele.
M-am săturat de cei care cu patos privind spre un gol inexistent spun că nu mai avem actorii de altădată, că teatrul şi cinematografia românească nu mai sunt ceea ce erau. Ei bine eu o spun şi o cred cât se poate de răspicat că acum ne aflăm în ceea ce putem considera APOGEUL CINEMATOGRAFIEI ROMÂNEŞTI!!!
Niciodată nu am avut regizori atât de universali recunoscuţi, niciodată nu am avut infrastructura de evenimente pe care România o are în acest moment, niciodată nu am avut un aşa consistent val de actori şi actriţe.
Ceea ce nu avem, sunt cinematografele, dar povestea aceasta este un alt capitol, mai sumbru, mai vechi şi fără sens în textul acesta.
Această generaţie a câştigat Cannes-ul de câteva ori, a câştigat Ursul de Aur, a fost cea mai aproape de un o nominalizare la Oscar, a fost prima care a trezit cu adevărat interesul pentru ceea ce se întâmplă în România.
Situaţia istorică a României a făcut ca vechile generaţii de actori/ regizori/ scenarişti samd să nu aibă deschiderea acestei perioade. Izolarea i-a transformat în câteva vârfuri de mare valoare mondială şi în rest în generaţii frustrate de interminabilele buletine de Bucureşti, de discursurile pseudocomuniste ale filmelor istorice, ale luptei de clasă.
Putem aduna calitatea filmelor din anii `50 - `00 şi nu egalează calitatea filemlor lansate în ultimii zece ani. Explozia acestor ani, aceşti adevăraţi furioşi ai filmului românesc au făcut ca filmul românesc să scoată în sfârşit cu adevărat capul în lume.
Impresia de până acum câţiva ani se reducea la un
