Mircea Lucescu a câştigat titlul în Ucraina cu Şahtior. Succesul, altfel reconfortant, l-a expus însă pe Mircea Lucescu şi riscului unei campanii de preamărire la care ziariştii de cumetrie ai maestrului au silitorit după cum le-a fost apucătura. Cântarea Lucescului s-a transformat în elogiul antrenorului suprem, iar pasul următor, firesc în patologia cazului, a fost acela al purgaţiei paranoice.
Unicul şi inegalabilul Mircea Lucescu a dat de pământ cu toată răsăritura care ar fi fost capabilă să-i concureze în vreun fel fudulia. Eroare cumplită! Pentru că, dincolo de idolatria stipendiată a aplaudacilor, discursurile egocentriste ale lui Mircea Lucescu şi minciunile sfruntate prin care acesta încearcă să-şi mistifice trecutul au generat reacţii dure.
Mircea Lucescu a băgat din nou placa persecuţiilor pe care le-a îndurat el, preacuratul şi mult preacinstitul, în perioada ceauşistă. Mircea Lucescu, ignorând memoria colectivă, încearcă să convingă poporul că s-a născut cu aura învingătorului universal şi că doar monstruoasa cooperativă l-a mai învins câteodată.
Şi poate că aşa ar fi fost dacă Mircea Lucescu ar fi fost altul, şi nu cel pe care-l cunoaştem. Iar cel pe care îl cunoaştem este unul dintre iluştrii întemeietori ai cooperativei. Blaturile şi ingredientele miliţieneşti au constituit osânza multor realizări cu care se laudă acum Mircea Lucescu. El şi-a băgat piciorul nespălat în Gheata de Aur, trofeu care astfel batjocorit a şi fost desfiinţat. Adrian Porumboiu i-o spune pe şleau.
Ion Crăciunescu doar avertizează că provocarea lui Mircea Lucescu îi poate stârni amintiri şi mai neplăcute. Şi cred că este bazat Ion Crăciunescu atunci când face astfel de afirmaţii.
Mircea Lucescu încearcă să ducă prezentul care-i este oarecum favorabil într-un trecut în care era dominat de personalitatea lui Cornel Dinu. Acest