Cum se spune, nimic nu e intamplator pe lume: cand am ajuns joi seara la premiera cu Apus de soare de B.St.Delavrancea, ofiterii de la paza si protectie mi-au confiscat sabiuta atasata la invitatia Cum se spune, nimic nu e intamplator pe lume: cand am ajuns joi seara la premiera cu Apus de soare de B.St.Delavrancea, ofiterii de la paza si protectie mi-au confiscat sabiuta atasata la invitatia primita pentru spectacol, era o zi de 13 si am stat pe locul cu numarul 13, in sala era si un domnitor adevarat (presedintele Ion Iliescu), la final au fost invitati pe scena interpretii de acum 20 de ani ai rolurilor principale, care se aflau si ei acolo, de data asta in calitate de spectatori, iar cand am iesit, dupa tunetele care subliniau pe scena discursul lui Stefan cel Mare si Sfant, afara m-au intampinat tunetele si fulgerele produse in mod natural. Semne rele, cum spune un personaj din piesa. Cu totii am trecut, uneori, prin experienta numita deja-vu, acea senzatie pe care o traiesti uneori, impresia puternica, data de recunoasterea a ceva ce ai mai vazut, simtit, gustat etc. Asta dureaza, de obicei, o fractiune de secunda, dar in cazul spectacolului Apus de soare, noua montare prezentata cu mare fast de Teatrul National din Bucuresti, senzatia de deja-vu persista pe parcursul celor doua ore si jumatate de spectacol. Toate cliseele vizandu-l pe domnitorul supranumit Stefan cel Mare, indesate ani de-a randul in capul a zeci de generatii inca din frageda pruncie, sunt stranse cu grija, adunate cu migala si tesute in acest spectacol monumental, pe cat de stralucitor pe dinafara, pe atat de sec pe dinauntru. Ca marul rosu, lustruit de vrajitoare ca sa muste Alba-ca Zapada din el. Iar lustrul dat acestui spectacol chiar e menit sa-ti ia ochii: decorurile lui Mihai Madescu reproduc bolti de catedrala, cu icoane luminand stins printre ele, pentru ca la final, la moartea lui S