Dar intrebarea mea este si ea fireasca: oare e chiar atat de grav, de deplorabil, de rusinos ca, la nivelul mentalitatii colective, al imaginarului colectiv sa se contureze astfel de mituri culturale? Oare identitatea, reperele, valorile unui popor nu se definesc si prin astfel de constructe culturale? In mod paradoxal, desi eliberata de constrangerile sau tentatiile spiritului nationalist impus de interesele comunismului din anii '70-'80, critica literara de dupa 1990 nu a ocolit intotdeauna excesele ideologice care dadeau tonul in discursul oficial ce incercase sa lanseze un pseudo-concept, cel al protocronismului. Cum era firesc, Mihai Eminescu a devenit tinta favorita a unor astfel de deformari. Asa au luat nastere tot felul de teorii conspirationiste, privitoare la complotul iudeo-masono-junimisto-austriac impotriva bietului Eminescu, asa s-a scris despre „moartea antuma" a poetului, care ar fi echivalat cu o lovitura de gratie data neamului romanesc etc. Unii dintre autorii acestor scenarii nu sunt lipsiti, in anumite carti ale lor, de momente de luciditate si poseda, adesea, o informatie acribios adunata, dar tendentios pusa la lucru: N. Georgescu, Theodor Codreanu. Alaturi de cliseele pe care, de decenii bune, scoala le-a implantat definitiv in memoria culturala a oricarui absolvent (fenomen persistent si astazi), impreuna cu modul festivist, pasunist de comemorare sau de sarbatorire a „poetului national" de doua ori pe an (15 ianuarie si 15 iunie), astfel de atitudini necritice, sufocate de un retorism patriotard de prost gust, au putut crea, la un moment dat, impresia unei saturatii. Nu una de textele lui Eminescu, caci acestea nu sunt cunoscute cum ar trebui (cati cititori, profesionisti sau nu, au parcurs, cu creionul in mana, editia critica, initiata de Perpessicius si continuata de D. Vatamaniuc si Petru Cretia, in toate cele 16 volume ale sale?); ci un