Truman Capote este unul dintre protagoniştii vieţii şi ai pieţei literare americane de după WW2 – Al Doilea Război Mondial, cum ar veni pentru cei care nu au copilărit cu limba engleză pe buze şi cu ochii înfipţi pe micile ecrane ale computerelor, precum mîndrele noastre progenituri („Ce faci, puiule?“, „I’m OK, mam’!“), care ştiu totul de pe Wikipedia şi află te miri ce năzbîtie de pe Google. Truman Capote – născut în 1924, încă în viaţă –, după cîteva cărţi de succes, pentru care primeşte şi o cotă/notă bună din partea criticii (majoritatea traduse la noi şi înainte de 1989, mai puţin eseurile şi articolele sale la fel de ironic-incisive), dă lovitura, cum s-ar spune, cu romanul In cold blood, apărut în 1966, la Random House. Romanul este tradus peste tot, are parte de elogii, popularitate şi prestigiu, care dau cărţii un nimb de care doar De veghe în lanul de secară sau Marele Gatsby se mai bucuraseră înaintea lui. Avem o victorie literară a ceea ce numim azi nonfiction asupra ficţiunii literare. Ce să mai facem cu imaginaţia scriitorului cînd realitatea o depăşeşte cu mult? Un subiect de notorietate – patru oameni sînt ucişi de doi borfaşi obscuri –, ce a ţinut capul de afiş al ziarelor, radioului şi televiziunii americane, devine un roman extrem de elaborat. Şi dintr-o poveste senzaţională pentru ziare avem chiar literatură de prima mînă. Geo Bogza, dacă mai ştim cine a fost acest poet iconoclast şi un mare „aspirator“ al realităţii, aprecia în grad înalt acest roman, pe care şi generaţia lui Mihai Sin, Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Monciu-Sudinski şi Radu Mareş l-a absorbit ca pe o bună lecţie de proză. Povestea unei crime atroce devine literatură. Noua reeditare – Cu sînge rece (Editura Polirom, 2010, în traducerea vioaie a lui Constantin Popescu) – este relansată pe piaţa românească, deja saturată cu astfel de subiecte. Inutil să spunem că romanul