Când în România se fabricau pe bandă rulantă miliardari de carton, în 1998 Guvernul Ciorbea transferă gratuit Institutul Român de Standardizare unei ONG pe care o umple de bani, dându-i drept de monopol pe o activitate publică.
Asociaţia Română de Standardizare - cea blagoslovită de Guvern să diriguiască un patrimoniu constituit în zeci şi zeci de ani - şi-a arogat însă şi drepturi ce vin în contradicţie cu legislaţia europeană care nu îngrădeşte în nici un fel circulaţia ideilor tehnice, a normelor tehnologice condensate în standarde. În plus, ceea ce era până în 1989 cu regim de obligativitate - STAS-ul - are acum doar caracter de recomandare.
În timp ce instituţiile evoluează în spaţiul Uniunii Europene, la noi ASRO îşi blindează patrimoniul obţinut gratuit cu tot felul de hotărâri interne menite să-i întărească poziţia de monopol. De pildă, Consiliul Director al Asociaţiei emite o hotărâre privind drepturile de autor asupra standardelor bazându-se pe Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice. Dintr-un foc, prin analogii forţate, ASRO pretinde că standardul se supune legislaţiei dreptului de autor într-o veritabilă "Simfonie a STAS-ului".
Modul discreţionar al hotărârii cu pricina este ilustrat de acordarea licenţei de reproducere a standardului doar către cine vrea ASRO care "poate refuza licenţa fără a indica motivele ce stau la baza refuzului".
Abordarea europeană în domeniu pleacă de la ideea absolut normală şi clară că în standardizare nu se poate institui drept de autor, normele tehnice fiind creaţii colective şi de anvergură, neputându-se evidenţia creativitatea individuală sau de grup restrâns.
Publicaţii economice din România au deschis în ultimul timp acest subiect aparent strict tehnic, dar cu importante consecinţe pentru circulaţia liberă a informaţiei tehnice -
