Dintre regizorii de marcă invitaţi să monteze la TNI, trebuie să recunosc, cel mai puţin rezonez cu stilul domnului Silviu Purcărete; de aceea, orice reprezentare v-aş induce asupra spectacolului Pălăria Florentină de E. Labiche (premiera 16 februarie, în reluare 22, 24 martie), dat fiind renumele regizorului, de o veţi considera inadecvată vă rog, chiar insist, să împuşcaţi pianista!
Spectacolul e un soi de ghostly musical, ceva mai mult decât o simplă punere în scenă a unui vodevil. Pe de o parte spiritual (în unele replici ori secvenţe scenice derulate rapid şi prin acumulare serială), pe de altă parte fantomatic (în special decorul modular, mobil, de carton, discret, nu lipsit de gust, însă cromatic destul de fad, la care se adaugă machiajul pudrat). Per ansamblu, sobrietatea decorului se răsfrânge şi asupra costumelor de epocă, cu retuşuri însă (crinolina dreptunghiulară şi transparentă a baroanei, pe care poţi sprijini o farfurie). Comicul punerii în scenă survine din numeroase asemenea mici tertipuri, lipsite de extraordinar, mai degrabă trimiţând înspre o comedie bulevardieră ceva mai picantă în privinţa poantei scenice.
De la montările operelor lui Andrei Şerban de anul trecut (Indiile Galante şi Troienele), un veritabil succes, a început să se instaleze un anumit abuz asupra folosirii întregului Sălii Mari a TNI. În succesiunea lui Andrei Şerban, regizorii au început să recurgă în exces, artificios la spaţiul extrascenic. Din ceva inedit şi spontan, această modalitate de lucru, urmărind edificarea spectatorului, ar putea conduce la o şablonare nu tocmai fructuoasă. Un principiu de bază în publicitatea contemporană sună în felul următor: ”Colaborează sau mori”. Însă dacă se urmăreşte interpretare şi nu simplă promovare, a fi creator şi nu doar meşteşugar, principiul poate fi completat printr-un ”diferenţiază-te sau mori” pentru că în artă nu