Până şi cele mai credule instituţii ale Europei au fost nevoite să admită că în România s-au depăşit de mult limitele libertăţii de exprimare.

Marile bătălii pentru libertatea de exprimare şi a presei date în anii ‘90 au fost înregistrate în memoria perisabilă a mass-media ca veritabile izbânzi. Jurnaliştii din România au putut crede vreme în­de­lun­gată, până după 2000, că pot zburda în voie pe câm­piile mustind de subiecte ale patriei, susţinuţi de sfânta li­bertate câştigată cu sânge de nişte băieţi care au murit prin decembrie 1989. Pe sub en­tuziasmul juvenil, o seamă de pragmatici au îmbrăţişat şi sta­tutul de patron, în vreme ce erau lideri de opinie printre jurnalişti, s-au îmbogăţit, au trecut în altă ligă şi au pactizat cu mogulii – de vreme ce deveniseră ei înşişi moguli şi mogulaşi – părăsind principiile pe care le clamaseră cândva. Încet-încet, con­comitent cu slăbirea acţiunii organizaţiilor de media care primeau tot mai greu finanţare şi odată cu eternul compromis al sindicatelor (câ­te mai existau) cu patronatul, libertatea presei a fost transformată în pretext pentru ră­fuieli politice şi economice ale patronilor de presă, iar critica a devenit curată bălăcăreală şi armă politică de hărţuit duşmani ca justiţia şi statul de drept. Spatele, în toată această is­torie, l-au ţinut candid instituţiile europene, CEDO mai ales, care a apărat cu mare lar­gheţe libertatea de exprimare înscrisă la ar­ti­colul 10 din Convenţia Europeană a Drep­turilor Omului, în faţa încercărilor de res­trân­gere. Aşa au câştigat doi jur­nalişti din Piatra Neamţ, Pe­tru Frăsilă și Lucica Ciocîrlan, la Curtea Europeană de la Strasbourg procesul cu statul român în 2012 şi despăgubiri de 18.000 de euro, fiindcă au fost împiedicaţi să îşi exercite activitatea de jurnalişti, aşa a câştigat în 2009 Laurian Ie­remeiov de la Timişoara, pri­mind despăgubiri de 6.000 de euro,