… exista, pare-se, o inevitabila pofta de identificare de fiece data cand vine vorba despre invingatori si de refuz al generalizarii cand in discutie sunt adusi invinsii. Cand vreun om de stiinta, sportiv, artist, sau scriitor castiga vreun premiu sau recunoastere internationala, il asimilam automat romanilor (sau, dupa caz, nemtilor, englezilor, francezilor, norvegienilor). Avem o tendinta instinctiva de a ne alatura castigatorilor, de a ne identifica, in masura posibilului, cu ei. Dupa cum exista si un revers al medaliei: ne lepadam de perdanti, de cei care “ne” fac de rusine, protestam impotriva generalizarilor fara continut, etc. Criminalii, afara de cazul in care sunt simpatici publicului, isi pierd automat identitatea: nu mai sunt nici romani, nici barbati, nici fumatori, nici nimic. Pe ei nu-i mai recunosc nici parintii – si poate asta e pedeapsa cea mai cumplita – sa nu te mai re-cunoasca nimeni.
Tendinta in sine e imbucuratorare, semnaland o deosebire, fie ea chiar inconstienta, intre bine si rau. Intre valoare si non-valoare. Uneori, insa, tendinta imbraca manifestari grotesti. Am mai scris despre cum atentatul din Oslo n-a folosit la nimic, n-a prilejuit nici o discutie cu miez. Cu rare exceptii, si acelea fortate (cativa politiceni de extrema dreapta au fost exclusi din partidele lor), oamenii s-au pozitionat conform preferintelor din start. Daca scopul masacrului a fost sa socheze si sa zguduie constiintele, a fost un esec pe linie. Constiintele au ramas acolo unde le gasise atentatul. Care la stanga, la stanga. Care la dreapta, la dreapta.
[Nota: Folosesc aici "stanga" si "dreapta" in sensul cel mai general si comun acceptat astazi. Acceptat, fara atentie la nuantele care fac, de cele mai multe ori, toata diferenta. Asta, insa, e o alta poveste.]
Ce nu realizeaza deocamdata “stanga” jubilanda la privirea unei “drepte” in corzi, a fo
