România şi Ungaria erau în 1989, teoretic, două ţări surori, animate amândouă de propăşirea socialismului. În realitate, tensiunile dintre cele două state se amplificau, iar în anul respectiv s-a ajuns în cele din urmă la represalii dinspre Bucureşti, precum închiderea consulatului maghiar de la Cluj-Napoca şi expulzarea unor diplomaţi ai ambasadei ungare pentru spionaj.
Presa de la Budapesta acuza tot mai intens politica României faţă de minoritatea maghiară, pe care o califica şovină. În capitala ţării noastre, campania antiromânească părea de neînţeles, în condiţiile în care totul trecerea prin stilourile cenzorilor Partidului Comunist, însă diplomaţii maghiari invocau libertatea presei. Singura explicaţie pe care şi-o formaseră autorităţile române era că Budapesta pornise un atac concertat, mai întâi propagandistic.
Şi cele două armate ocupaseră tacit poziţii de adversitate. Partea română considera că problema atât de intens prezentată, chiar şi în mediile occidentale de Budapesta, privitoare la soarta minorităţii maghiare era de fapt un pretext pentru ca Ungaria să intervină în Transilvania, într-un galop revizionist faţă de Tratatul de la Trianon din 1920, şi să pună astfel comunitatea internaţională în faţa faptului împlinit.
În capitala Ungariei, îngrijorările căpătau, oficial, alte valenţe, dar care arătau că folosirea forţei nu era eliminată din planurile responsabililor maghiari. "Noi am interpretat manifestările antimaghiare şi încurajările acestor manifestări că au scopul de a contrabalansa nemulţumirile din rândul populaţiei şi, cunoscând politica lui Ceauşescu, nu am exclus posibilitatea că aceste manifestări antimaghiare vor duce la o stare de posibil conflict între cele două state, adică relaţiile dintre cele două ţări au cunoscut o degradare accentuată", ne-a spus într-un interviu acordat