O dramă a societăţii de azi, stricarea limbii, cu incalculabile urmări nefericite pentru alterarea, mai bine spus stricarea însăşi a fiinţei noastre naţionale, se petrece de peste două decenii, sub ochii noştri şi cu concursul nostru al tuturor care asistăm, altfel nu odată indignaţi, scandalizaţi chiar, la îngrijorătoarea desfigurare – e cuvântul cel mai potrivit –

a chipului nostru, la văduvirea din ce în ce mai agresivă şi la slăbirea ambiţiei şi a voinţei noastre de a ne apăra şi impune, totodată, identitatea, verticalitatea şi demnitatea.

Şi tot acest proces al descreierării unei naţiuni e motivat şi justificat şi tacit acceptat sub imperiul lăcomiei integrării europene cu orice preţ.

Iată şi justificarea infantilismului noii noastre filozofii de viaţă care întemeiază continuarea nefericitei doctrine tranzacţioniste slujită orbeşte de atâta amar de vreme.

Avea dreptate, şi câtă dreptate, Caragiale când scria înduioşător justificativ dar şi cu o luciditate neliniştitoare:

"Să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească e mai stricată decât altele. Nu; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e până - acuma dospit cumsecade”.

Din păcate a trecut de atunci, de la această constatare, un secol întreg iar adevărul lui Caragiale, crud, nu numai că nu a mişcat pe nimeni – cu foarte rare excepţii ale unei explozii de luciditate la care ne-a împins vitregia vieţii sociale şi morale şi politice – n-a mişcat pe nimeni nici de la vârful ţării nici de la mijlocul ei, nici de la talpa ţării; azi toate aceste straturi, sociale în primul rând, parcă ar fi armonizate în delăsarea de a se scălda, mai exact bălăci, în apa stătută a acceptării ”senine” a pomenitului la început proces de descreierare.

Stricarea limbii, asupra căreia mi-am propus să vă invit la meditaţie azi, nu este numai un efect a