Un scârţan complexat, ajuns să scrie despre oameni valoroşi, nu va putea decât să-i înjure. El se hrăneşte de o viaţă din mizeria de sub preş, din negreala unghiilor şi din haznalele de unde îşi înmoaie tocul. Vorbeşte cu lătrături, ai senzaţia că este un maidanez răguşit care nu s-a adăpat de mult. A descoperit târziu săpunul şi îl foloseşte rar şi cu economie. Îşi drămuieşte odicolonul ca pe o poţiune magică. Şireturile le poartă separat de încălţări pe post de brăcinari. Primul costum l-a îmbrăcat mult timp pe dos, cu eticheta la vedere, motiv de fudulie, dar şi de protecţie pentru ştofă. Gumarii i-au fost conduri, nu din sărăcie, ci din zgârcenie. S-a dat om din gloată, dar este mort să stea în prezidiu. I-a urât sincer pe învingători, dar le-a cerşit zâmbetul celor de pe podium. Nu a câştigat niciodată vreun concurs, nu participa la competiţii de frica umilinţei, era perdantul care nu ştia să piardă. S-a agăţat de pulpana celor talentaţi pentru a mânca şi el o pâine. Le jura devotament şefilor, dar era primul lor săpător. Privea pe sub sprâncene nu din modestie, ci pentru a-şi ascunde privirea vicleană şi râncedă.
Am avut neşansa să-l cunosc bine, au fost anii cei mai penibili pe care i-am trăit în peste patruzeci de ani de gazetărie. Nu am crezut că meseria asta poate ajunge atât de jos, că va accepta ca asemenea jeguri morale să urce în ierarhie şi să depăşească prin incultură, prostie şi răutate tot ceea ce a produs Casa Scînteii în istoria ei zbuciumată. Şi-a păcălit colegii, şi-a jecmănit patronii, a devenit „modelul” de falimentat afaceri şi de dizolvat redacţii. A plecat de peste tot cu şuturi care, într-o lume a nonvalorilor şi a apelor tulburi, au fost paşi spre vârful nemerniciei sale, în care s-a autodepăşit mereu. De la escrocarea unui interviu cu Hagi a descoperit istoria, crezând că a fost erou la Revoluţie şi ucigaşul teroriştilor. Din