În urmă cu 16 ani, la Cupa Mondială din America, am organizat, cu colegii de la „Libertatea” (cea de atunci) primele vizionări colective ale meciurilor României. Am adunat seară de seară, la Teiul studenţesc, mii de suporteri care simţeau nevoia să se bucure (sau să sufere) împreună, să retrăiască atmosfera de pe stadioanele îndepărtate ale Lumii Noi. A fost o veritabilă premieră care astăzi, iată, practic s-a globalizat. Câteva milioane de spanioli au vizionat finala Campionatului Mondial în pieţele publice sau pe stadioane, în condiţiile tehnice pe care le oferă era digitală. În 1994 reuşisem cu mare dificultate să găsim un videoproiector disponibil, iar despre calitatea vizionării nu vreau să mai comentez. Dar asta n-a contat pentru miile de români care aşteptau atunci de la fotbal revanşa pe care se părea că nici Revoluţia nu le-o poate oferi.

Anul 1994 a fost şi ultimul din cartea recordurilor fotbalului românesc, a cărui explozie majoră s-a consumat în 1988, odată cu câştigarea finalei Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. A fost începutul sfârşitului, o generaţie de sportivi de excepţie stingându-se treptat. Le-au luat locul nu alţi fotbalişti dotaţi, ci negustorii fotbalului – „finanţatorii”, antreprenori, procuratori care au transformat campionatul intern într-o parodie cu câştigătorii desemnaţi pe sub masă şi cu aranjamente de culise fără perdea. Stadioanele s-au golit treptat, s-a golit şi rezerva de fotbalişti de vânzare şi iată că am ajuns ca la marile cluburi europene, cele care fac legea în fotbal, să nu mai joace decât Chivu. Acelaşi Chivu, care alături de Lobonţ joacă într-o scenetă comercială penibilă, în care sunt simpli spectatori ai marelui eveniment african, la o bere ...

Cât este de important fotbalul pentru moralul unei naţiuni s-a văzut limpede cu această ocazie. Defilarea de super-VIP-uri din tribunele stadioanelor sud-afri