Una din fixaţiile în exprimarea jurnaliştilor de sport de la noi, la care se recurge de regulă atunci când sportivii români o iau de la unii pe care ar fi trebuit să-i bată la scor, este chestia aia cu „nu mai există echipe mici”. Ideea care răzbate din enunţ nu este că ai noştri au jucat ca nişte murături, că s-au făcut de panaramă luând bătaie de la Neica Nimeni, ci că, aşa mari cum îi ştim, au fost distruşi de unii doar aparent (sau tradiţional) mai slabi. Mentalitatea este cu totul păguboasă, având doar darul de a ascunde gunoiul sub preş. În realitate, lucrurile au cu totul altă explicaţie, anume că, infatuaţi şi „jmecheri”, ai noştri se supraapreciază mai ales atunci când nu e cazul, desconsiderându-şi adversarul, iar acesta, dacă tot e acolo, îşi face pur şi simplu treaba. De aici, decurg tot soiul de eliminări din competiţii sau, în cazul fericit, urmează o cursă turbată de recuperare a pagubei iniţiale. Fenomenul se petrece în mai toate sporturile, nu neapărat şi exclusiv în cele de echipă. Iar cea mai bizară chestie e că are darul de a-i molipsi şi pe străinii care joacă pentru echipe româneşti. Cea mai recentă întâmplare de acest soi e cea din handbalul feminin, unde în Champions' League jucăm cu o veritabilă selecţionată mondială, numită încă „Oltchim” deşi legătura cu uzina falimentară a dispărut de ceva vreme. Jucătoarele din lot sunt, luate cu bucata, absolut excepţionale. Numai că echipa a pornit absolut împiedicat în jocurile grupei semifinale, debutând cu o înfrângere urmată de încă una. Cea cu Ferencvaros, de la Vâlcea, a fost absolut neverosimilă: de unde porneau ca mari favorite, fetele noastre au luat-o acasă de la o echipă incomparabil mai slabă. Diferenţa de clasă s-a văzut acum 3 zile, în retur, când ale noastre le-au bătut pe unguroaice, la Budapesta, de nu s-au văzut. Şi, probabil, vor câştiga şi meciul decisiv, cu Krim. Dar de ce treb