Din pământească nefericire, prea puţine sunt capitolele la care Biserica Ortodoxă Română, ca instituţie, a excelat în ultimii 70 de ani, mai cu seamă de când comuniştii l-au alungat pe Rege din ţară, iar pe românii rămaşi între frontierele ei din orizontul modernităţii.

La un lucru, însă, "Oamenii Patriarhului" - oricare ar fi fost măcar de la Revoluţie încoace numele Întâistătătorului - vor neapărat să se priceapă: marketing şi vânzări.

Din acest motiv, orice moarte "senzaţională", categorie în care se încadrează şi dispariţia lui Sergiu Nicolaescu, a ajuns în ultimii ani să fie abordată de BOR în termenii oportunităţii, o viziune care aduce mai degrabă cu pragmatismul cu care Şcoala de la Chicago a gurului Milton Friedman specula dezastrele, decât cu misiunea specifică Bisericii.

Altfel nu poate fi explicat apetitul obscen pentru lumina reflectoarelor cu care BOR s-a implicat peste week-end în alegerea intimă a regizorului, de a fi incinerat şi nu înmormântat.

Şi cu atât mai puţin termenii primitivi în care făcătorii de comunicate de presă de la agenţia de ştiri a Patriarhiei, Basilica, au înţeles să ducă, via spaţiul public, munca de persuadare pe lângă familia defunctului.

Ar fi injust faţă de logica elementară şi faţă de bunul simţ să nu redau aici, cu citat, cea mai mare parte a retoricii cu pricina (sublinierile îmi aparţin): "Pentru a păstra neştirbit renumele regretatului regizor Sergiu Nicolaescu în memoria poporului român, majoritar creştin ortodox, Arhiepiscopia Bucureştilor a făcut în cursul zilei de 3 ianuarie 2013 un apel către familia renumitului artist pentru ca el să fie înmormântat creştineşte. În acest sens, Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratoricare i-au apreciat filmele de excepţie reali