Meritul lor este, totuşi, de a fi creat un context (dezgheţul din piaţa franceză a ideilor, de la finalul anilor 1970), în care au profesat, cu mănuşi, anticomunismul în vremea în care acesta nu era popular, dar îşi găsea sensul. Dacă ar fi apărut zece ani mai târziu (sau zece ani mai devreme), impactul lor ar fi fost nul.
Publicul românesc i-a citit intensiv (aproape cu religiozitate), în anii 1990, pe Bernard-Henri Lévy şi pe André Glucksmann, chiar dacă volumele lor sunt datate şi prinse în contextul intelectual francez. Ar fi fost interesant, dar spaţiul limitat nu a permis acest lucru, să fi analizat textolatria în care au picat intelectualii români la începuturile tranziţiei faţă de aceşti autori.
Citiţi decontextualizat, au fost şi mai prost receptaţi decât în Franţa, fără nuanţa că autorii erau foşti maoişti, vrăjiţi de sirenele lui Mai ´68, care au dus o campanie de marketing pentru a se repoziţiona în câmpul intelectual (şi la umbra lui Soljeniţîn) şi a impune un discurs atipic, marginal atunci. Lévy şi Glucksmann din acea perioadă nu pot fi înţeleşi fără a-i urmări în dezbaterea cu Deleuze, fără a înţelege ciudata alianţă cu Foucault şi, mai ales, influenţa lui Maurice Clavel asupra tinerilor normalieni.
Cred, în continuare, că totul a fost mai mult o afacere de conştiinţă, perfect mediatizată, decât o nouă filosofie. Inovaţia lor a fost să preia un subiect greu - răspunsul la întrebarea dacă marxismul implică cu necesitate totalitarismul, să coreleze în chip jurnalistic şi pasional ideologia cu faptele, să joace rolul unor vedete şi să bulverseze sfânta familie a stângii franceze. Din punct de vedere teoretic, doar volumul lui Glucksmann, Maeştrii gânditori, mai e de interes, astăzi, pentru critica sa la adresa etatismului şi mecanismelor puterii statale (care intră în conflict cu societatea).
În rest, lungul dosar de
