Un déjà vu cu sens european, s-ar zice, actualizat: acum vreo zece ani, nu mai mult, ar fi părut firesc să rămâi pe drumuri după un pâs în direcţia Rusiei. Ocazie numai bună, totuşi, măcar să ştergem praful de pe un dosar rânced, mustind de toate urdorile patriotarde din ultimii ani.

Se pare că avem şi o formă de cenzură „patriotică”, destul de curioasă şi doar pe jumătate nostimă (pentru că cealaltă se prelungeşte într-o zonă gri, deocamdată virtuală, dar agresându-te destul de eficient de acolo, prin izbitoarea ei asemănare cu persecuţiile de acum două mandate, când şi pronunţia mai brează te putea lesne costa: se înţelege la cine fac aluzie). Povestea e atât de banală, încât pare inventată, ca o ficţiune în marginile verosimilului. Caz, recurent, de adevăr evident, dar tocmai din cauza aceasta suspect: nu tot ce e în mână nu e neapărat şi minciună, există şi excepţii, poate mai numeroase decât postulează zicala. Aşadar, într-o zi, cineva merge la Consulatul României la Chişinău, ca să-şi facă viză. Mii de oameni procedează la fel, nu e o noutate. După cum nimic de scandal (căci s-a rutinat, de-a lungul atâtor ani...) e în faptul că prin preajma reşedinţei te acostează muşterii care îţi propun, de pildă, să cumperi o asigurare medicală, ad-hoc, ca la talcioc. Bun. Croşetăm amănuntele care ţin de acces şi ambianţă (deşi o scenă ca aceea în care funcţionarul consulatului „face mişto de numele oamenilor” e de reţinut, măcar pentru la bonne bouche). Ce urmează? Tot o scenă banală, în sensul că pare trasă la indigo de la un caz la altul; presa ar face bine s-o verifice prin simplă declamare la urechea celor deja trecuţi prin bolgie, ca să se convingă de forţa tipizării, chit că experienţa e strict personală: „Urc scările şi pătrund într-o sală de la etajul doi, o sală metalică, o sală care îmi pare că seamănă cu o încăpere dintr-o puşcărie. Doar două banchete