Sînt cărţi care par făcute din rotocoale pufnite de samovar. Scrise anume ca să aburească felioarele de sticlă prinse în rama unui pince-nez. Ori lucrate, precum picturile sfumato, de partea cealaltă a ceţii. Iar impresia asta nici măcar nu ţine de lectură. Ţi-o dă, aş spune, felul lor de politeţe puţin desuetă, însă îmbietoare, cînd încă nu le cunoşti, ca aroma dintr-o ceaşcă de Earl Gray la orele amiezii.

E mica mărturisire pe care mi-a stîrnit-o o (re)apariţie de care nu se lipesc, nicidecum, cuvintele nou sau vechi. Unul din acele caiete fără vîrstă, din care rupi, pe alese, şi billets doux, şi zăloage, şi foi prin care, dacă le faci sul, vezi cerul în cercuri, bănuţ lîngă bănuţ. Vorbesc de Norii lui Petru Creţia, ediţia publicată la Humanitas, după mai bine de un sfert de veac de cînd ,ieşea", prima dată, la Cartea Românească. Aproape de sfîrşit (fiindcă nu e, nicidecum, cartea pe care s-o citeşti, obligat, la rînd) dau peste nişte cuvinte aşezate aşa: ,vine un ceas al unei vieţi cînd îţi mai rămîne, printr-o singură fereastră, o singură privelişte, oricare ar fi ea. Citeşte atunci cîte ai văzut cîndva, sau măcar aminteşte-ţi, şi ai să crezi că vei fi fost cîndva o pasăre sau însuşi vîntul." Este, făcînd un ocol înapoi, concluzia spre care, cînd nu te-ai apucat să treci peste pagini, te ademeneşte coperta. O coală albastră, în care abia-şi taie loc o lucarnă, cu cer spumos, de Barbizon.

Soarele, pe care-l ghiceşti, în poza redusă la scară, ca-n toată cartea, doar din strălucirea pe care o dă, dindărăt, unor nori, luceşte, zice-s-ar, tuturor. Nu la fel de uşor se deschid, oricui îşi ridică privirea, tainele pufarinelor călătoare. E, eseul (buna etichetă acoperitoare...) lui Petru Creţia, un fel de lornietă, de privit o scenă, nu cînd e spectacol, lumină, ci tocmai cînd se schimbă decorul, sau cînd se face curat. Cînd se adună zdrenţ