Suntem incapabili să administrăm implementarea unei legi şi mai ales să perfecţionăm o lege existentă. Toţi vrem să introducem noi legi, noi măsuri. Revoluţionare, desigur
Luni, 17 decembrie 2007, ministrul liberal al Educaţiei, Cristian Adomniţei, a lansat in dezbatere publică trei legi, infăţişate de domnia sa, sub influenţa Sărbătorilor de iarnă, desigur, drept Pachetul de legi privind Educaţia şi Invăţămăntul. Fiind vorba despre o sindrofie la nivel inalt - au onorat reuniunea, printre alţii, primii doi oameni de stat, Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu , politicieni şi jurnalişti s-au grăbit s-o comenteze. Am parcurs declaraţiile, reportajele şi comentariile nu fără amuzament. In imensa majoritate a relatărilor din presă şi de la televiziune am intălnit binecunoscuta atenţie acordată de fătuce relaţiei dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu. Nu numai intervenţiile, dar şi mişcările ţinănd de fiziologie ale celor doi au fost spintecate pentru a scoate din ele o concluzie care e de mult un clişeu plictisitor: preşedintele şi premierul sunt certaţi. Nimeni nu şi-a pus o intrebare pe căt de legitimă, pe atăt de bun-simţ: Bine, bine, dar ce vrea să facă ministrul cu aceste Legi ale Educaţiei şi Invăţămăntului? O intrebare dictată de o realitate politică dureroasă pentru Cristian Adomniţei: Coaliţia de guvernare PNL-UDMR e ultraminoritară in Parlament.
Or, din căte ştiu nu numai analiştii politici, dar şi curcile, pentru trecerea prin Parlament a unor astfel de legi cu ambiţia de a revoluţiona un domeniu esenţial al societăţii, e nevoie de o majoritate parlamentară. Şi nu de o majoritate parlamentară oarecare, ci de una zdrobitoare. Socotind că două formaţiuni, PSD şi PD-L, au anunţat deja că nu vor vota aceste legi in Parlament, manifestarea iniţiată de ministrul liberal rămăne - cum surprinzător de nimerit zicea M