Nu cred să existe vreo altă ţară în Europa în care succesiunea guvernărilor să conducă la o revizuire radicală a valorilor fundamentale: denumirea limbii oficiale, identitatea naţională, percepţia trecutului şi viziunea legată de viitor. Un stat care să-şi schimbe, de pe o zi pe alta, azimuturile geopolitice, cum se întâmplă cu Republica Moldova.

Vizita preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău a developat într-un mod izbitor realitatea unei „ţări“ (cu sau fără ghilimele) răscolite, bulversate, după fiecare rundă de alegeri, până în fibra ei cea mai intimă. Într-o jumătate de an, Republica Moldova a trecut, la nivel oficial, de la blamarea „imperialismului românesc“ (apud Voronin) la recunoaşterea „profundelor noastre legături de limbă, cultură şi istorie cu România“, cum declară Alianţa pentru Integrare Europeană. Iar această de-a dreptul halucinantă răsucire în front a dat o senzaţie de vertij multor cetăţeni moldoveni şi o stare de febrilitate în zona observatorilor străini şi a misiunilor diplomatice.

Liderul român a găsit în stânga Prutului imense aşteptări: o comunitate ce îşi doreşte de prea mult timp intrarea în normalitate şi vede, în mod legitim, România ca pe un „ţărm al salvării“ (s-a scandat abundent „Unire“ în aceste zile la Chişinău şi la Cahul), ca pe aliatul cel mai sincer şi cel mai devotat al Basarabiei pe drumul ei spre Uniunea Europeană. A fost o vizită nu numai încărcată de simbolism, ce trebuia să marcheze sfârşitul glaciaţiunii în relaţiile bilaterale, ci şi o acţiune politică indispensabilă noii puteri de la Chişinău. Moldova are nevoie mai mult ca niciodată de confirmarea angajamentului său democratic şi de o recredibilizare a mesajului proeuropean, compromis de guvernarea comunistă, mesaj pe care o relaţie strânsă cu România, ca ţară-avanpost al Occidentului, îl poate consolida. Coaliţia de guvernământ de la Chişinău a obţinut