După zece ani, Trekky s-a întors în România. Are cîteva (zeci de) kilograme în plus, dar şi un aer mai îngrijit. Poartă costume bine asortate, iar tunsoarea care-i acoperă scăfîrlia este, cum să spun, corectă. Bem votcă împreună şi ne amintim. Perioada cînd restaurantele se închideau la ora 18 şi nu mai aveau perdele, ca să poată fi surprinşi de organele în drept. Perioada cînd am demonstrat împotriva bombei cu neutroni şi cînd am semnat un apel la rubrica "da" (rubrica "nu" era acoperită cu grijă de secretarul de partid cu degetul mare). Perioada cînd voiam să şterpelim crocodilul împăiat care păzea intrarea barului Havana, singurul loc de unde puteai cumpăra ţigări Upmann şi Popular. Pe 22 decembrie el a fost la miting, eu am încărcat portocale pentru sindicat. El are cetăţenie, eu nu. Avem acum copii care se apropie de vîrsta noastră de atunci. Copii buni. Ai lui au purtat cercei în nas, cozi tip "Gingis Han" şi tatuaje (nepermanente). Ai mei au dăruit cercei, au tras de cozi şi au trecut tatuajele cu vederea. Şi unii şi alţii sînt studenţi. La Paris, la Bucureşti. Bem vin roşu, lăsăm la o parte diferenţele specifice şi trecem la genul proxim. Fetele "noastre" au riduri, au născut copii, au ajuns directoare, au plecat pe diverse meridiane şi paralele, au mîncat cozonacul amar al străinătăţii, au făcut fericiţi (alţi) cetăţeni străini şi indigeni. La un covrigel unguresc, la o grisină turcească se-ncing discuţiile. Trekky s-a ţinut la curent cu actualitatea românească, vorbeşte frecvent cu părintele Stamate, care primeşte ziare din ţară. Deci. Iliescu e depăşit, Roman e arogant, guvernul leneş şi oraşul murdar. Lumea se plînge degeaba, ar avea cu ce să-şi plătească întreţinerea, dacă nu şi-ar da banii pe banane, chewing-gum şi ţoale turceşti. Cam ca indienii care au vîndut Manhattan-ul pentru cîteva mărgele de sticlă şi două oglinzi. Stai aşa, zic eu, sînt n