Sentimentele se ordonează în aşa fel încât depind tot mai mult de fericirea pe care o avem sau nu o avem în viaţă. Orice am face, orice am gândi şi spre orice ne-ar purta valurile fiecărei clipe de trăire, râvnim să obţinem fericirea. Aşa ne îndepărtăm de... iubire cu paşii săltăreţi ai tigrului, care nu are habar că-şi hrăneşte instinctul atunci când râvneşte să sfâşie o căprioară. Noi, oamenii, avem capacitatea de a trece prin sita înaltei conştiinţe şi a alege între instinct şi sentiment, între util şi inutil, între bine şi rău... Dar, cel mai adesea, nu ne folosim capacitatea, căci simţurile primare ne pârjolesc conştiinţa şi ne-o închid în închisoarea nesfârşită a plăcerilor.
Emoţiile frumoase, date de plăcerea de a mânca, de a bea, de a ne distra sau a face dragoste ţes în noi senzaţia fericirii.
Când ne construim o casă şi când izbutim să ne alegem un partener de viaţă, când avem o maşină nouă sau ne reuşeşte un tun profesional, fericirea ne iese prin piele mai vârtos decât transpiraţia şi ne-nghionteşte să vrem tot mai mult această stare. Numai că nu pe toate câmpiile se fac roade şi noi nu putem obţine fericirea din tot ce gândim, din tot ce facem sau din tot ce sperăm să ni se întâmple. Scufundarea în uman se produce exact în momentele noastre cele mai fericite. Pentru că atunci scamatorul lăuntric, animat de fericirea imediată, îşi autoatribuie meritele, se vede pe sine mai puternic decât însuşi Dumnezeu, uitând bruma de iubire din sufletul său pe cărări umbrite de orgolii mici.
Emoţia frumoasă se stinge, surprinzător, când se aprinde pentru noi posibilitatea unei vieţi îndestulate, ca şi atunci când, nemulţumiţi continuu de tot şi de toate, bombănim împotriva vieţii. Prea multă fericire umană, ca şi prea multă nefericire duc exact în acelaşi punct spaţial şi temporal, adică spre pierderea fericirii. De ce se întâmplă una ca asta? Pe
