Momentul exact al intalnirii mele cu aroma cafelei ramane un mister pentru mine. Copilaria mi-a fost intesata de parfumuri de ceaiuri naturale, de la cele medicinale, pana la cele care faceau parte obligatoriu din micul dejun. Trebuie ca la un moment dat sa se fi produs o revelatie, o revolutie nu numai in dieta ci si in existenta mea de am trecut la cafea, m-am instalat in cafeaua de dimineata cu arme si bagaje; de la ritualul prepararii, la lenevirea in fata cescutei de cafea. Oricat mi-am iscodit memoria, momentul acela nu se lasa adus la suprafata. In schimb, am multe amintiri legate de cafea, de locurile in care-mi beam cafeaua, de oamenii cu care voiam sau nu voiam sa beau o cafea.
Staruitoare in memorie sunt diminetile in care tata ma trezea cat putea de lin sa bem cafeaua impreuna. Venea de la serviciu – in ultimii ani ai vietii a lucrat numai de noapte pentru ca era mai liniste, mai putin zbucium in Bucuresti – si intai ii auzeam pasii obositi pe alee, ii simteam silueta trecand prin dreptul geamului, scurta ezitare de a intra in camera mea (daca era iarna) sau de a-mi ciocani incet in geam (primavara, vara, toamna). Readormeam profound, desi stiam ca va fi un somn de doar cateva minute. Se reintorcea tiptil, de data aceasta in papucii de casa, soptindu-mi: "Hai, nu vii sa bem o cafea?!" Am avut ca adolescent si tanar multe izbucniri de revolta, de independenta vizavi de parinti, neplacandu-mi sa dau socoteala pentru viata mea, dar diminetile alea imi inmuiau orice batosenie juvenila. Ma trezeam teleghidat, chiar daca ma culcasem abia spre dimineata, chiar daca aveam cursuri dupa-amiaza si mi-as mai fi dorit un somn bun macar pana pe la zece, si o porneam cu ochii carpiti de somn spre bucatarie. Tata era cel mai nepractic om pe care l-am vazut in viata mea. Nu stiu daca l-am vazut vreodata aprinzand aragazul spre a-si incalzi mancarea,
