Mă simt vlăguit, stors, puţin melancolic, în consecinţă vulnerabil. Acum este momentul, când, prinzându-ţi slăbiciunea, femeile încep să te agaseze, să-ţi facă reproşuri într-un fel sau altul. Căci ele simt instinctiv viclenia masculină, faptul că după consumarea actului nu mai ai nevoie de ele.
Facem dragoste: eu şi Elvira. Îndelung. Temeinic. Tandri, goi şi albi ca nişte lujere de sparanghel împletite. Oh, arzătorul du-te vino! Arzător şi dulce-dulce! Reuşesc într-o anume măsură să nu mai aud robinetul, care picură peste vraful de farfurii sleite (oh, trebuie să chem un meşter să-mi repare robinetul), gâlgâitul, fâsâitul şi grohăitul conductelor din pereţii cât coala de hârtie, să nu mai fiu conştient de păianjenii din colţuri, de necesitatea zugrăvitului, să nu mai aud conversaţiile de peste balcoane: “Golanule!” “Cucoană! Nu suntem obligaţi să ascultăm răcnetele matale. Sunt oameni care vin obosiţi de la servici.” “Daaa, de la servici. Ştim noi! De la pocheraş, nu de la servici.”
Apoi fumez liniştit un camel, unica ţigară pe zi, fiindcă am probleme cu „hogeagul”. Mă simt vlăguit, stors, puţin melancolic, în consecinţă vulnerabil. Acum este momentul, când, prinzându-ţi slăbiciunea, femeile încep să te agaseze, să-ţi facă reproşuri într-un fel sau altul. Căci ele simt instinctiv viclenia masculină, faptul că după consumarea actului nu mai ai nevoie de ele. De aceea trebuie să le aduci imediat garanţii afective, declaraţii de devotament. Dar, draci-laci, tu eşti gol şi nu-ţi vin!
Însă Elvira pare a nu simţi toate acestea. Zace goală, frumoasă şi liniştită, luminată de perdeaua roz, care e mai puţin aprinsă decât faţa ei înfocată după momentele de concupiscenţă. Grozav de senzuală femeie! Şi, interesant, bănuiesc că nici bărbaţii de la serviciul ei sau din familia ei nu-i cunosc senzualitatea ascunsă şi văd în Elvira doar o cetăţuie pe un deal ina
