Am ajuns in seara zilei de 9 noiembrie cu spatele la o bucatica din Zidul Berlinului, in mijlocul unui grup galagios de balcanici, razand in hohote pentru ca nu reuseam niciunul sa tinem ochii deschisi in acelasi timp si sa luam o "fata" buna de poza pentru fotograful de ocazie care indura ploaia de toamna imortalizand "maimutele".
Cu greu imi venea sa imi amintesc ca in acel loc, in urma cu 19 ani, berlinezii au avut nevoie doar de un dram de curaj pentru a schimba istoria pentru ei si pentru noi. Zidul in sine a devenit un obiectiv intangibil, asta pentru ca mare parte din el a fost daramat, iar, in mod paradoxal, ceea ce a ramas din el a fost inconjurat de un gard inalt de sarma pentru a-i impiedica pe oameni sa ia acasa cate o bucatica drept amintire. Soarta zidului ridicat ca sa separe va fi sa dainuiasca izolat, iar soarta oamenilor care au fost izolati este acum sa umble liberi, ici si colo, intre fostele "sectoare" americane sau rusesti ale capitalei germane, intre cladiri pe jumatate daramate, blocuri comuniste si palate superbe, intr-o armonie pe care doar o fosta capitala comunista est-europeana ar putea sa o aiba.
A fost primul loc din care m-am intors acasa, la Bucuresti, fara sa mai simt atat de acut diferenta intre "ei" si "noi". Nu pentru ca Bucurestiul s-ar ridica la nasul Berlinului, ci pentru ca pe alocuri, atmosfera este atat de asemanatoare, ca incepi sa traiesti confuzii si deja-vu - uri.
Am ajuns la Berlin din Frankfurt, cu un tren care nu ar face de rusine acceleratele de la noi. A mai si intarziat o ora, din cauza ca se defectase frana, ceea ce m-a facut sa-mi amintesc cat m-am mirat in vara la o stire cu un tren german care a deraiat din cauza unei turme de oi care se blocase intr-un tunel.
Gara din Berlin, Hauptbanhof, inaugurata in mai 2006, mi-a dat primul sentiment de acasa. Nu pentru cum arata, este noua, suprae