O emisiune alb-negru înregistrată într-un restaurant modest. Cîteva mese la care stau oameni – care nu mănîncă sau beau, ci sînt publicul emisiunii. Pe masa din faţa celor doi prezentatori e un telefon. Din cînd în cînd, telespectatorii sună la acel telefon şi sînt puşi să răspundă la nişte întrebări. Dacă dau răspunsul corect, o tînără prezentă pe platoul improvizat se mai dezbracă de ceva, în aplauzele audienţei. Domnul care răspunde la telefon şi care pune întrebările este o figură cunoscută. E varianta cu vreo 30 de ani mai tînără şi cu tunsoare bogată, à la anii ’80, a unuia dintre puternicii lumii de astăzi. În urmă cu 30 de ani făcea o emisiune penibilă, acum conduce o ţară europeană. Este vorba de Silvio Berlusconi.

DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furiş Am putut vedea fragmente din această emisiune inaugurală pentru cariera lui Berlusconi în excelentul documentar Videocraţie, regizat de Erik Gandini. Filmul a fost prezentat la Bucureşti, weekendul trecut, în cadrul festivalului de film documentar „One World Romania 2011“, organizat de Alexandru Solomon, iar după proiecţia lui a avut loc o discuţie, la care au participat Erik Gandini şi Mircea Toma, preşedintele ActiveWatch.

Documentarul Videocraţie ne arată, cum spuneam, începutul aventurii TV a lui Berlusconi şi cum au evoluat apoi emisiunile de la posturile sale. De fapt, au devenit colorate şi cu decoruri mai sofisticate şi mai strălucitoare, dar în esenţă au rămas la fel: cu un prezentator, un public de aplaudaci, nişte invitaţi şi eternele domnişoare îmbrăcate sumar. Această formulă de televiziune i-a adus succesul lui Berlusconi, pe piaţa mass-media şi apoi în politică, şi a făcut posibil ca o întreagă Italie să cînte fericită „Preşedinte, sîntem cu tine! Mulţumim Domnului că Silvio există!“ (aşa cum cîn