Imediat după sfârșitul Primului Război Mondial, în Germania s-a răspândit mitul potrivit căruia Armata Imperială nu pierduse războiul pe front, ci fusese trădată de civili, mai ales de republicanii care au răsturnat monarhia. Conform acestui mit, liderii germani care au semnat Armistițiul din 11 Noiembrie erau considerați trădători, așa-zișii Criminali din Noiembrie, iar Republica de la Weimar, creată ulterior, era opera acestor criminali care trădaseră Armata și, implicit, țara pentru a ajunge la putere. Acest mit al trădării s-a răspândit în cercurile de dreapta din Germania interbelică, mai ales în rândurile militarilor dezamăgiți de modalitatea în care s-a terminat războiul și termenii impuși Germaniei prin armistițiul din Noiembrie și Pacea din 1919. Ulterior, Partidul Nazist a contribuit la propagarea acestui mit, folosindu-se de el pentru a discredita imaginea Republicii de la Weimar, descrisă drept un guvern imoral, corupt, condus de „criminalii din noiembrie”, evrei și marxiști, vinovați pentru dezastrul țării. Apariția mitului a fost posibilă datorită unor evenimente din sânul Armatei Imperiale, din toamna anului 1918. La sfârșitul lunii septembrie, Statul Major al Armatei îl informa pe Kaiserul Wilhelm că țara se află într-o situație militară fără scăpare, iar Ludendorff a susținut că nu garantează că mai poate păstra rezistența pe front mai mult de 24 de ore. El a cerut, așadar, să i se permită să ia legătura cu Antanta pentru a cere imediat un armistițiu, și a recomandat acceptarea termenilor ceruți de Woodrow Wilson (prin cele 14 puncte). Dacă până în acel moment, militarii conduseseră practic țara și efortul de război – prin influența lor asupra Kaiserului, după eșecul ofensivei de pe frontul de Vest, militarii decid să cedeze conducerea civililor. Astfel, armata a pus întreaga responsabilitate a capitulării și a consecințelor sale implicite asupra Guv