… si cred ca majoritatea lumii a inteles la un moment dat, fie si din perspective diferite, « drama baiatului bun ». Cand o femeie te catalogheaza drept « baiat bun », speranta unei iubiri napraznice se face praf si pulbere. « E baiat bun » poate fi o judecata magulitoare doar cand vine din partea vreunei aspirante la statutul de soacra sau, in extremis, de la vreo agentie matrimoniala pe frontispiciul careia scrie « Lasciate ogni speranza, voi che’entrate ».

Baietii buni nu sunt stofa de erotism tulburator. Nimeni nu face vreo pasiune mistuitoare pentru baiatul bun, nimeni nu fuge de-acasa de dragul lui. Cand aud calificativul, rivalii zambesc pe sub mustata, pentru ca stiu ce urmeaza : « … dar … » Eventual « esti prea bun pentru mine, nu te merit, s.a.m.d. ». Femeile, pe de alta parte, nu pot fi acuzate de ipocrizie. Ele cred sincer ca baiatul e « bun » si, intr-un fel, nu-si explica nici ele de ce il refuza. Nu exista motiv evident pe care sa puna degetul : nu e vorba de fizic, de comportament, de profesie sau de alte cele. Ii lipseste acel « je ne sais quoi ». Cand baiatul bun e, in cazuri exceptionale, luat de barbat (expresia in acest caz fiind cat se poate de potrivita : e luat) e pentru ca femeia cu pricina a renuntat la Harap Alb si se multumeste cu baiatul bun cum se multumeste cu baile de la Sovata daca tot nu poate merge pe Coasta de Azur.

Exista si in politica « baieti buni », iar Emil Boc e epitomia perfecta. Luat pe bucatele, e greu sa-i gasesti defecte majore (ca de perfect, nimeni nu e). E loial, disciplinat, nu face ochii cat cepele cand aude de Platon, are putere de munca, la o adica poate (in fine, putea) tine si discursuri bune, mobilizatoare, se poate dovedi un adversar politic redutabil, a dovedit ca e capabil sa ia decizii impopulare si, daca e nevoie, sa taie in carne in vie, ii repugna limbajul suburban, atacul ad hominem, etc