Istoriile cu copii-minune încep ca întrupare a unor mici şi neaşteptate revelaţii, dar se termină de obicei prin deziluzii: imensele promisiuni şi virtualităţi din debuturile strălucite, la vîrsta adolescenţ ei, vor fi rareori confirmate de mari cariere, în cazul Lygiei Fagundes Telles, însă, debutul ca prozatoare la doar 15 ani a reprezentat un preludiu eficace la finalul apoteotic al celor 88 de ani.

Astăzi, Lygia nu mai este genul de autor care uimise lumea culturală braziliană înainte de ultimul război mondial. După toate încercările tinereţii, proza ei a început – de la un anumit moment înainte – să aibă sobrietatea şi concentrarea pe care mulţi comentatori au calificat- o atunci drept „cinematografică“; de fapt chiar despre asta era vorba.

Căsătorită cu cel mai reputat critic brazilian de film, Paulo Emilio Gomes, apoi mamă a altui cunoscut cineast brazilian, Goffredo Telles, prozatoarea a pornit să scrie într- o manieră specifică publicîndu-ş i prozele numai după ce soţul şi fiul ei îi citeau manuscrisele şi îi făceau nenumărate sugestii – probabil tot în linie „cinematografică”. Astfel cele mai reuşite romane scrise de ea au avut de la început o construcţie inspirată din arta filmului; cîteva au fost ulterior transpuse pe ecran; majoritatea publiclui brazilian a aflat despre marea scriitoare din São Paulo doar pentru că asistase la ecranizări după romanele ei. Oricum, romanul de debut, ca şi cel intitulat Domniş oarele (datînd din 1973 şi transformat la rîndul lui în film), rămîn probabil şi cele mai reuşite ieşite de sub pana Lygiei. După febrilitatea adolescenţei şi a tinereţii, prozatoarea a început să perceapă cu totul altfel actul scrierii: între romanele publicate după Sita de piatră au trecut de fiecare dată cel puţin zece ani - dovadă că ritmul decenal pare a fi cel mai potrivit pentru romancierul conştiincios.

La cei 88 de ani,