Am onoarea să nu fiu de acord cu amicul Tamás decît din cînd în cînd şi în chestii neesenţiale. Spun "am onoarea" pentru că e o plăcere să fii în dezacord cu un om atît de inteligent, de curajos şi de autentic. Nu poţi fi în dezacord cu el aşa cum eşti în dezacord cu Csurka, sau cu Vadim Tudor. Mi se va spune că simpla alăturare a numelui Tamás de numele celor doi tribuni de carnaval e un exces, o manevră inamicală. Dar, într-un fel, am chiar dezlegarea lui să o fac. Şi pentru Tamás distanţa, să zicem, dintre Noica şi Vadim se parcurge fără prejudecăţi, într-o clipită. Nu e timp de nuanţe. O campanie eficientă împotriva devierilor de dreapta nu poate avea decît un principiu: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Şi cine e împotriva noastră vine din aceeaşi ogradă: fascismul. Evident, cum ne învaţă legea conexiunii universale, totul e în relaţie cu totul. Cel puţin asta se spune prin tîrg: naţionalistul Vadim există din cauza naţionaliştilor maghiari, naţionaliştii maghiari - ca şi cei români şi ca toţi naţionaliştii - există ca reacţie la internaţionalismului comunist, la cosmopolitismul capitalist şi la multiculturalismul post-modern. Acestea, la rîndul lor, se justifică prin necesitatea de a rezista xenofobiei, autohtonismelor patriotarde, fundamentalismului. Pe scurt, fascismului. Fascismul însă e un mod de combatere a comunismului. Iar comunismul a putut fi asumat cu toate păcatele lui pentru că s-a născut ca antifascism. În acest carusel al "legitimităţii" e foarte greu să distribui vinovăţiile. Nu-ţi rămîne decît să optezi, să te angajezi într-o tabără sau alta şi să fii consecvent. Tamás a optat şi e consecvent. E de partea stîngii luminate, a "socialismului real", a "democraţiei constituţional-liberale". Tabla valorilor lui e, din momentul opţiunii, imediat previzibilă: revoluţia franceză (Liberté, Egalité, Fraternité...), paşoptiştii, şaizecişioptişti