2 titluri consecutive pe suprafeţe diferite şi 11 victorii consecutive în circuitul WTA e ceva rar în tenis. S-o baţi 6-0, 6-1 pe nr. 11 mondial, Roberta Vinci, după ce ai executat-o pe fostul nr. 9 mondial, Andreea Petkovici, cu 6-3, 6-2, şi apoi să treci tot în două seturi simple peste Carla Navarro (19 WTA) şi Kirsten Flipkens (20 WTA), deci victorii nete în serie la 3 jucătoare din top 20, nu poate să însemne întâmplare, conjunctură favorabilă, miracol.
Am văzut-o aseară pe Simona Halep învingând-o în trei seturi pe incomoda bielorusă Olga Govortsova şi avansând în turul II la Wimbledon. Încă o mai aveam în minte pe fetiţa care bătea mingea la baza Idu din Mamaia cu nişte ani în urmă. În locul fetiţei priveam acum o mangustă vânătoare de şerpoaice.
Tehnica pe care a acumulat-o Simona e impresionantă. Raportat la înălţimea ei de 1,68 m are unul dintre cele mai eficiente servicii din lume. Loveşte şi forehandul şi backhandul cu o acceleraţie incredibilă, rezultată nu din forţă, căci Simona pare un copil pe lângă Serena sau Sharapova, ci dintr-un timing, o sincronizare excelentă a tuturor segmentelor corpului proiectat spre minge.
Tactic, atât cât am văzut-o eu, Simona nu joacă pe greşeala adversarei, ci pe lovitura ei câştigătoare. E agresivă, nu „îngheaţă” jocul, indiferent de scor, vrea să aibă mereu iniţiativa în punct. Când procentajul de lovituri decisive care prind terenul trece peste un anume prag, stilul acesta produce mari campioane. Că Simona Halep poate fi una dintre ele, mă face să cred încă o trăsătură a ei, dincolo de tehnică şi tactică.
Simona are „mână rece”. Nu tremură, o simţi compactă psihic, la fel de determinată şi când e condusă şi când conduce pe tabelă. Îşi digeră repede şi bine greşelile, efectul lor asupra punctelor următoare este minimizat continuu. Vreau să câştig, spune mentalitatea ei, dar nu oricum, ci ju