Publicul mai mult decât majoritar al televiziunilor comerciale şi de manevră e proletariatul. Diversiunile, când sunt masive, se întorc contra celor care le-au conceput. Aceste televiziuni au creat un public dependent, devenind în curând dependente ele de public. Sloganul marxist-leninist al dictaturii proletariatului, într-o lume nouă mai dreaptă şi mai hrănită, a fost creat în absenţa unui instrument social eficient, cu care să poată fi mondializat. Acum, proletariatul a primit instrumentul ideal prin care îşi poate impune tihnit, fără revoluţii, toate limitele: intelectuale, afective şi volitive.
Un înţelept din antichitate spunea să nu căutăm la cei care nicicând n-au avut, fiindcă s-au obişnuit să nu aibă. Televiziunile îi dau proletariatului din belşug acel nimic absolut, după care acesta a tânjit milenii de-a rândul şi s-a obişnuit să nu-l aibă. Lenin spunea că, ridicându-şi capul plecat, proletariatul nu are de pierdut decât lanţurile. Dictatura proletariatului, în toate televiziunile lumii, nu semnifică lepădarea de lanţuri, ci doar schimbarea locului. Televiziunea îi înlănţuieşte proletariatului judecata, îi mută lanţurile de la picioare la cap. Oricâte răscoale ar declanşa proletarii din toată lumea, ei trebuie să se înghesuie seara în faţa televizorului, ca să afle dacă au învins. Proletari din toate ţările, uniţi-vă!, clama Lenin. Pentru un „Miss Univers”, pentru un Campionat Mondial de fotbal sau pentru o hărmălaie cu sânge în lumea a treia, toţi proletarii planetei se adună înaintea televizorului şi stau acolo strâns uniţi, până îşi consumă şi ultimii neuroni sănătoşi.
S-a mai întâmplat un lucru pe care Lenin, fiindcă nu se inventaseră televiziunea, celularul şi internetul, nu avea cum să-l prevestească: intelectualii nu trebuie să se mai teamă de frustrările periodice ale proletariatului. Intelectualitatea câştigă mai bi
